Cu acest roman publicat postum, ne aflam in fata unui caz probabil unic in istoria literaturii. Iata de ce. In 2000, un profesor de teorie literara debuta in fictiune cu un roman cu adolescenti, plasat in comunism, mai aproape de cultura pop americana decat de traditia romanului romanesc. Muzici si faze si-a castigat relativ repede statutul de carte cult, iar eu l-am considerat fara ezitare cel mai bun roman de debut de la Revolutie incoace. Moartea prematura a lui Ovidiu Verdes (1963-2022) parea ca-i pecetluieste cariera de prozator minune, autor al unei singure carti, doar ca manuscrisul celui de-al doilea roman se dovedeste a fi la fel de uluitor: nu este o continuare, nici o intoarcere in trecut, ci - cu un termen inventat de mine chiar cu aceasta ocazie - un infraquel, adica un roman geaman, leit si totodata complementar. Caci, daca in Muzici si faze urmaream aventurile adolescentului Tinut, ale prietenilor si tovarasilor sai, aflati in ultima saptamana de scoala din clasa a IX-a, in 1978, Alte Muzici si faze ne ofera alte momente, scene si dialoguri din aceeasi saptamana, cu aceleasi personaje, dar si cu altele noi. Avem acum Fata B a romanului muzical al lui Tinut, superbul adolescent meloman aflat inaintea verii primei lui iubiri. Care, astfel, nu se va sfarsi niciodata. - Marius Chivu

 

Pe cititorul acestui roman l-as ruga, fara infatuata solemnitate, sa se apropie cu discretie de lumea lui Ovidiu Verdes. Va descoperi un fragil insingurat, claustrat in interiorul propriei sale minti, care se deschide, in acest moment unic, intr-o impresionanta transparenta. E un tip de scriere ce nu a fost programat sa fie publicat - un denunt testamentar, creat intr-o nelimitata generozitate, care pare ca spune, vorba cantecului (stiu, e Beatles, nu Rolling Stones, dar Ovidiu cu siguranta m-ar ierta): In my life, I've loved them all. - Octavian Plaiasu-Cozan