Volum îngrijit de Grigore Vida

„Nimeni nu a trăit, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trăit Noica. Tot ce cădea în afara relaţiilor culturale rămânea, pentru el, în nefiinţă. Cum ar fi arătat România dacă, după douăzeci de ani de tăcere, Noica nu ar fi reapărut în cultura română? Care ar fi fost consecințele acestei absențe? Și cine poate măsura consecințele existenței lui Noica pentru generaţia care făcea în anii ’70 primii paşi pe scena publică a culturii? Întorcându-mă acum asupra Școlii de la Păltiniș, mi-am pus întrebarea dacă în istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am găsit. N-am regăsit nicăieri acest scenariu de taină al unei iubiri spirituale care să te-ndemne la un salt peste condiția ta de simplu muritor. N-am regăsit nicăieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» și care nu-și propunea decât să te-nvețe «cum să-ți dai sufletul», cum «să mori» în beneficiul celuilalt, învățându-te că istoria culturii este tocmai povestea felului în care «se dă» sufletul cu adevărat întru dobândirea unei vieți mai înalte.“ — GABRIEL LIICEANU

„După moartea lui Noica, un tânăr fizician ne-a transmis un mesaj celor câțiva care i-am fost în preajmă, din partea unei generații pe care el o numea generaţia orfanilor. Există o categorie de tineri care, după dispariția lui Noica, se simt loviți în nevoia lor de tutelă formativă, de paternitate spirituală. Tânărul fizician sugera că, de-acum încolo, ei au nevoie în mult mai mare măsură de legenda Noica decât de o exegeză academică. Legenda Noica are prestigiul construcției, al efortului constant, cu adâncuri spectaculoase, dar cu suprafețe line și, în chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blândă. Ea creează răspunderi, obligă la imitație și o îngăduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilă. Invită la perpetuitate, la reiterarea performanței sau măcar la asigurarea continuității ei. În spațiul românesc de astăzi, s-ar putea să avem nevoie de asemenea legende mai mult decât oricând.“ — ANDREI PLEŞU

„Un daimon trebuie să-l fi făcut pe Noica să-și exercite vraja asupra unui alt rând de tineri după ieșirea din închisoare; și să treacă peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi să nu-i bagi și p-ăștia la zdup cum i-ai băgat și pe ceilalți!» Pentru că știa că, a la longue, acțiunea sa nu poate fi decât bună, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii întru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o șansă de a ieși din statistică.“ — GRIGORE VIDA