„Îi plăceau supele, drese cu caşcaval tăiat mărunt, primit de la Braşov, de la Popazu, câte-o roată întreagă, alăturea de o lădiţă cu cincizeci de sticle de borviz. Şi vă dau cuvântul că nu l-am văzut bându-şi ocaua zilnică altfel decât aşa, înjumătăţită cu apă, şpriţer, cum se zice acum. Îşi turna la friptură, pe care-o voia bine rumenită, şi nu o dată s-a amestecat printre slugi, la bucătărie, dându-le la o parte dacă i se părea că au întors-o prea repede sau nu i-au zdrobit de-ajuns de mult piper deasupra. Îl întindea cu degetele în lungul cărnii fără să se uite măcar, căci ştia şi singur unde-i mai fraged muşchiul de berbec şi unde-i trebuie-nteţit gustul, picura ulei spălat cu vin alb şi-l apuca iarăşi în palme, domolindu-l. Nu încetam să mă minunez de îndemânarea lui şi cred că-i plăcea şi lui să fie văzut aşa, în toiul trebii, căci începea să îngâne un fel de cântec de leagăn, ceva de demult şi de altundeva, niciodată nu mi-am dat seama, şi din când în când trăgea cu ochiul spre mine şi-mi zicea «pe-aici nu se prea ştie socoteala îmbucăturii sănătoase, mai mult ştevie pe grătar», iar eu, nedus în lume, mă amuzam, căci mi se părea că-i numai o vorbă dintr-ale domnului Pann.”