A apărut recent, în critica noastră, o tendință de renunțare la lectura estetică a textului literar, în temeiul fals al inexistenței unui (unic) gust public. Argumentul este că această lectură estetică ține de o epocă revolută și de o perspectivă elitistă asupra discursului public, în timp ce astăzi am avea de-a face cu un spațiu intelectual „pluralist”, căruia ar trebui să-i corespundă o lectură „pluralistă” a operei literare. Noțiunea de gust public este considerată o expresie a acestui spirit elitist, o formă de totalitarism spiritual, ce trebuie respinsă în numele „valorilor democratice ale post-umanismului”. Lăsând la o parte erorile de judecată, lipsa de informație și fracturile de logică din argumentele celor care promovează această tendință, care îi duc către generalizări pripite și concluzii vădit eronate, trebuie spus că gustul public nu a fost niciodată o structură unilaterală și cu atât mai puțin una elitistă. De asemenea, criticul nu are niciodată o reprezentare instantanee, unică, a acestui gust public, ci doar – în cazul în care e foarte bun – o intuiție a unei tectonici virtuale, care îi permite să aproximeze eventualele trasee pe care acesta va evolua. Doar istoricul literar, beneficiind de factorul timp și de istoricitatea fenomenelor trecute, poate configura cu o relativă precizie codul literar al unei epoci. Asta, desigur, dacă suntem atenți la avertismentul discret strecurat de G. Călinescu în Tehnica criticii și a istoriei literare: punctul de vedere al istoricului literar, subiectiv cu necesitate, nu poate totuși face abstracție de evidențe, cât timp el este obligat să țină cont de toată informația literară și culturală disponibilă. Arhitectură a memoriei, istoria literară este un spectacol al permanenței lecturii critice, ca nutrient indispensabil și catalizator al procesului (al)chimic din care se constituie gustul public. (Răzvan Voncu)