flow-ul ăsta accidentat

trebuie să mă ducă acum cît mai departe flow-ul

ăsta timid

trebuie să mă scoată din ape

pe partea cealaltă

a mării

să mă poarte

cît mai departe

de acest golden hour clișeu

de-acest apus de soare

în care se-aud

lacrimi și rîsete de surioare

Le iubesc pe prietenele mele pentru că ele îmi vor ierta ceea ce nici părinții nu ar putea – dispariția. Da, Svetlana, așa e, prietenia dintre fete, prietenia femeilor, cel mai adevărat act politico-romantic, cel mai banal act socio-cotidian, cel mai valoros nimic care, ne spun studiile azi, e de fapt totul: suroritatea (cuvînt mister pentru orice auto-corect) e mai rară în literatura noastră pînă și decît prietenia om-animal. Prietenia dintre fete e prea simplă să fie luată-n serios și prea puternică să nu le fie teamă.

Katia Pascariu

Prietenia între fete, o temă foarte puțin abordată în literatura noastră, este în prim-planul acestei cărți. Autoarea o fixează în imagini memorabile, îi inventează definiții personale, o chestionează și o cîntă, pe scurt, o îngrijește ca pe o grădină. De altfel, grădina – chiar și în varianta micro, de balcon – este unul dintre spațiile emblematice de aici. De cînd am citit acest lung poem, nu mai pot desprinde prietenia între fete de imaginea „fete cu stropitori în mîini traversează scena/ se țin în viață una pe alta“. Svetlana Cârstean reușește să se impună ca arhitectă a peisajului complex, uneori accidentat, al prieteniei. Poezia românească avea nevoie de această pledoarie continuă pentru realitatea discontinuă a prieteniei.

Adela Greceanu

vrei să fii prietena mea

vrei vrei

zi