Cu trenul expres spre moarte. Din marturiile unui supravietuitor al Pogromului de la Iasi Mi-e teama. Mi-e teama sa ma asez la scris. Cine sunt eu sa scriu despre... Mi-e teama sa ma asez la citit. Si apoi? Cine ce asteapta de la mine? Ganduri inspaimantate, nesigure ma traverseaza, oare, oare voi indrazni sa spun ce cred cu adevarat? Ce cred?! Ce simt?! M-am confruntat, nu de putine ori, marturisit sau nu, exprimat sau nu in cuvinte: "Ah, iar o comemorare! Iar niscaiva marturii ale unor vremuri de-acum de mult apuse. Stim, stim, am inteles, a fost groaznic! Dar cat mai aveti de gand sa rasuciti pe toate fetele o tragedie consumata si trecuta?! Avem alte griji acum, alte nenorociri de comentat"... Citesc, citesc cu spaima. As vrea sa ma opresc. Mi se pare ca am citit destul ca sa-mi pot face "lectiile": sa pot livra cele cateva fraze menite sa insoteasca volumul. Mereu aceeasi spaima: oare sunt eu cea chemata, se cuvine sa spun eu ceva? Destul, imi spun, destul. Ochii mi se inrosesc, curg lacrimi. Sa fie oare de la ecranul calculatorului pe care citesc? Sa fie asta singura explicatie? Plang. Plang. Citesc. De la o vreme nu mai inteleg. Nu mai pot intelege. Erau povesti incantatoare despre copilarie, prietenie, viata... viata frumoasa, ba nu, viata cu bune si cu rele. Povesti cu oameni de toate felurile. Si apoi? Totul se schimba, se rastoarna. Iadul. Nici un raspuns la intrebarea "Cum a fost posibil?". Cuvintele isi pierd sensul. Logica se sparge. Mi-e frica. Citesc mai departe. - Maia Morgenstern