De unde vine istoria literară și încotro merge? De unde vine și încotro se îndreaptă istoria literară? Dinspre istorie – ar fi un răspuns; dinspre critica literară – ar răspunde alții, cei mai mulți. Pledoaria mea nu e o noutate. Ba ar putea fi înțeleasă ca o întoarcere la originile istoriei literare, la locuri prin care a mai rătăcit și la experiențe pe care le-a mai încercat. Acest nou expansionism al istoriei literare sau dorința de diversificare au mai fost duse până în pragul declanșării unei crize de identitate. Reacția de restrângere a câmpului său de aplicație la evoluția internă a literaturii, adică la o istorie estetică, a venit firesc după aventurile anterioare, dar i-a adus alt risc, acela de îngustare a orizontului. La noi, istoria literară a fost prea multă vreme numai estetică, menținută sub obediență călinesciană, și de aceea există pornirea firească de eliberare și expansiune. Nu e mai firească racordarea istoriei literare la Istorie, nu la critica literară? Înseamnă să o mutăm dintr-o vasalitate în alta? Întrebarea merită să fie pusă și să aibă un răspuns. De aceea m-am conectat la reflecțiile istoricului francez Paul Veyne din cartea sa Cum se scrie istoria, apărută în 1971 la Paris și în 1999 la București. Am prelungit sau am translat gândurile de acolo, aici, în Cum se scrie istoria literară, tot fără semnul întrebării, adică într-un sens analitic, nu prescriptiv sau tehnic. (Ion Simuț)