„Cartea de față a Doamnei Anca Stângaciu cuprinde între paginile sale o lume românească dezrădăcinată din porunca unui regim nefast, venit odată cu aerul înghețat al Răsăritului stalinist. Autoarea dezvăluie, prin vocea protagoniștilor alungați în Franța, Statele Unite, Germania, Italia și prin alte multe locuri, un univers de muncă, de îndârjire, de speranță, dar și de melancolie și de dor, de luptă – mai ales de luptă – pentru binele românilor. Ceea ce demonstrează cartea, prin amintirile personajelor sale și prin măiestria autoarei, este tulburător: românii aceștia luptători, exilați și autoexilați, au urât regimul totalitar comunist, au urât oameni, instituții, partide, împrejurări nefaste din România de după 1944, au urât lumea tancurilor de la Răsărit, dar nu au urât niciodată țara, pentru binele căreia au luptat și mai luptă încă – unii dintre ei –, ca și cum ar avea de îndeplinit o misiune istorică. Ei ne transmit un sens al libertății de care foarte mulți contemporani au uitat și pe care unii nu l-au înțeles niciodată. Este o libertate individuală, corelată cu una colectivă, a națiunii și a națiunilor, în concertul european, simbolizat așa de frumos de Oda bucuriei.” (Ioan-Aurel Pop)

„Dialogurile reunite în acest volum constituie nu doar un demers istoric important, ci și o veritabilă pledoarie pentru recuperarea memoriei exilului românesc. În paginile acestei cărți, Anca Stângaciu aduce laolaltă zece voci ale unor personalități care, aflate departe de țară, au găsit în cuvânt și în cultură un mod de a rezista, de a denunța și de a contracara opresiunea totalitară comunistă.

Exilul românesc nu a fost doar o comunitate dispersată geografic, ci și o forță vie, critică, ce a refuzat compromisul și tăcerea. Prin activitatea lor culturală și prin angajamentul lor civic, aceste figuri marcante au reușit să păstreze aprinsă, în lumea liberă, conștiința faptului că România era o țară sechestrată de dictatură. Cartea de față ne oferă șansa de a regăsi, prin mărturiile lor, acea energie morală și intelectuală care a transformat exilul într-o veritabilă formă de rezistență.” (Daniel Șandru)