Eu sunt 70072

Am supraviețuit pentru a-mi spune povestea

 „De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus.”

Lidia Maksymowicz a fost, atât cât destinul i-a îngăduit, Luda Boczarowa, o fetiță cu ochi albaștri luminoși, iubită și îngrijită de părinți și bunici. Apoi, înainte de a împlini 3 ani, a devenit pentru torționarii săi din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau doar un număr: 70072. Timp de peste 15 luni, micuța Luda a îndurat frigul, foamea, singurătatea, frica permanentă și durerile atroce provocate de experimentele îngrozitoare la care o supunea însuși Îngerul Morții, Josef Mengele.

Totuși, în ciuda ororii, a supraviețuit pentru a-și spune povestea și pentru a-și căuta mama transferată în alt lagăr înainte de eliberare. Acum, povestea sa despre suferință și speranță a devenit o carte-avertisment care încearcă să exprime drama de dincolo de cuvinte a unui copil pus față în față cu moartea și cruzimea. 

Tatuajul sărutat de Papa Francisc

Numărul tatuat pe brațul Lidiei Maksymowicz a atras atenția lumii întregi atunci când Papa Francisc a ales să-l sărute în mod simbolic în mijlocul Pieței San Damaso.  

„A fost un simplu gest de reconciliere, pentru ca memoria trecutului să fie păstrată vie, să putem învăța din paginile negre ale istoriei, să nu se mai repete, să nu mai facem niciodată aceste greșeli.” – Papa Francisc

Mesaj din partea Lidiei Maksymowicz:

Birkenau nu moare niciodată. Birkenau este o parte imposibil de șters din cei care au trecut pe acolo. Este un monstru care continuă să se facă auzit, să vorbească despre experiențele sale imposibil de descris.

Nu e deloc ușor să înfrunți toate acestea. Este misiunea vieții mele. Grea și indispensabilă, în același timp. O fac pentru minte, desigur. Dar o fac și pentru toți ceilalți, pentru prietenii mei, pentru cunoștințe, pentru cei pe care nu-i cunosc dar sunt partea din familia mea de oameni. Vreau să fiu clară, să spun răspicat ceea ce cred: întunericul lagărelor nu este arhivat într-o dată pentru totdeauna. Ura alimentată de locurile acelea este mereu la pândă, poate reapărea oricând. De aceea trebuie să fim vigilenți, să nu uităm, în primul rând, să povestim a ceea ce a fost. 

Bibliotecara de la Auschwitz

Romanul reda intamplarile din viata Ditei, o copila de 14 ani, care, in blocul 31 de la Auschwitz, a luat in grija cele cateva carti interzise, folosite ca manuale de un grup de adulti, "profesori" ai copiilor deportati.

Blocul 31 era o mica oaza de liniste in interiorul lagarului de concentrare, intrucat aici Fredy Hirsch, un prizonier, a capatat permisiunea sa creeze un spatiu rezervat copiilor, pe care acesta l-a transformat in scoala.

Biblioteca Ditei este cea mai mica din istorie: opt carti, insa una dintre cele mai valoroase, intrucat ea isi risca viata pentru a-i ajuta pe ceilalti ca, prin lectura, sa poata evada din dura realitate.

Cititorul afla, putin cate putin, nu numai povestea Ditei, ci si pe aceea a celorlalti supraveghetori si profesori din blocul 31. Va descoperi Rezistenta si va intelege cum actiona aceasta si, inevitabil, se va confrunta cu doctorul Moarte (Josef Mengele), care trece adesea prin blocul 31, in cautare de noi victime pentru experientele sale macabre, dintre care unele sunt descrise, in detaliu, in carte.