Cand scrie proza, Radu Paraschivescu e un fel de arteziana fictionala. Are o capacitate de autopunere in scena naucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cat mai surprinzator cu putinta, frizeaza reconstituirea istorica, biografia literara, dar nu se tin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor placerea scrisului, slujita pana la performante de nivel digital. Sunt aproape convinsa ca ar scrie la fel de bine in orice maniera, pe orice subiect, oricat de incarcat cultural, istoric si textual, pentru ca s-a nascut cu o gena de iluzionist, pe care – intelept si nemilos cu sine – si-o dreseaza prin literatura. – Tania Radu

Fluturele negru este romanul unei predestinari in care fiecare amanunt – copilaria chinuita, maestrul iubit, dar aflat intr-o alta varsta a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierduta, dar mai ales spectrul mortii-prietene, viziunea fluturelui negru in fiecare gest, vis, intamplare – isi are rolul sau. Nu exista scapare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu exista scapare in afara scurtului moment in care, printr-un tertip (de ordinul creatiei din nimic), artistul ne obliga sa privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o seva artificiala, «cinele de taina» necanonice si neconventionale. – Simona Sora