După ce a descoperit calea poeziei mari, lucru confirmat de critica literară, dar și de cititori, Ioan Alexandru a mers mai departe, căutând să descopere calea proprie în poezie. Semnele acestei evoluții în „regăsirea de sine” se află în corespondența către Calinic Argeșeanul, în care există o mare râvnă de descoperire a căii spre transcendent, spre Dumnezeu. În mai toate scrisorile trimise, dincolo de textul vizibil, există o bucurie a rostirii și a comunicării, pe care o resimte chiar și cititorul de azi. Din bogata corespondență dintre poetul Ioan Alexandru și monahul, apoi ierarhul Calinic Argeșeanul, s‑a păstrat, din păcate, doar o parte dintre scrisori, pe care am considerat că e potrivit să fie publicate în anul în care poetul ar fi împlinit 80 de ani. Și tot din păcate, nici scrisorile trimise de către monahul, apoi ierarhul Calinic Argeșeanul către poetul Ioan Alexandru nu au fost încă „desferecate” din arhiva poetului, suntem convinși că ele vor ieși la lumină la un moment dat. O singură scrisoare trimisă de „fratele Calinic” se regăsește în Arhivele Securității, interceptată în „procesul de urmărire” al celor doi. Scrisoarea se regăsește „autograf” în anexa cărții. Dosarul de urmărit al lui Ioan Alexandru („obiectivul Aldea”), recuperat parțial de la CNSAS, reconfirmă prietenia exemplară dintre un poet cu o pregnantă dimensiune religioasă și un preot monah cu dimensiune culturală, într‑o epocă destul de vitregă atât pentru literatură, cât și pentru Biserică. Prietenii și‑au influențat unul altuia destinul, și‑au potențat unul altuia vocația, susținându‑se în momente de cumpănă. Dovezile se regăsesc atât în memoriile lui Calinic Argeșeanul (Toată vremea‑și are vreme), în corespondența de față, dar și în mărturiile „indirecte,” și cu atâta mai obiective, ale agenților din structurile Securității. Într‑o epocă, ca a noastră, când corespondența s‑a „șablonizat” și a sărăcit, orice scrisoare care vine „din trecut”, mai ales când e vorba de personalități pregnante, este un vestigiu care trebuie tezaurizat. În anul 1987, poetul Ioan Alexandru îi face un dar „fratelui Calinic”, un eseu despre „Semnificația Baladei Meșterului Manole de la Mânăstirea Curtea de Argeș”, cu dedicație explicită: „Preasfințitului Calinic Argatu”. Textul este inedit, păstrat în arhiva personală a ierarhului Calinic Argeșeanul și am găsit de cuviință că reproducerea acestuia în volumul de față este o probă a prieteniei culturale și spirituale dintre cei doi, completează profilul relației care excede istoria imediată. Scris în preajma trecerii dintre ani, textul vorbește de o „obișnuință” care se instaurase în relația inter‑umană: „Începe să devină o tradiție în prag de Anul Nou să ne întâlnim unii cu alții în această sală a Meșterului Manole de la Mânăstirea Curtea de Argeș, ctitoria legendară a Voievodului Neagoe Vodă Basarab, devenită necropolă, simbol al întregului popor român de‑a lungul veacurilor.” Jertfa triadică Manole – Ana – fiul nenăscut care stă la baza ctitoririi Mănăstirii Curtea de Argeș, îi dă prilejul poetului să vorbească despre Treimea Întemeietoare, despre jertfa care dă durabilitate lumii noastre. Ospățul obișnuit la trecerea dintre ani este, în acest caz, unul al ideilor: „E bine și noi în prag de Anul Nou să ne aducem aminte de pe calea baladei, a Cântecului de ceea ce este însăși esența ființei noastre, a poporului român exprimată în Balada Meșterului Manole.” Motivul jertfei din baladă îi permite poetului să extindă semnificația „înzidirii din suferință” la nivelul istoriei Neamului, jertfa fiind o lecție de iubire dar și „o taină de viețuire a poporului nostru”. În anexă am selectat câteva pagini din consistentele dosare de urmărit ale lui Ioan Alexandru, probe „incredibile” de imixtiune în viața personală în perioada comunistă. Am considerat că „viața din scrisori” și „viața din dosare” se completează și dau relief unei prietenii de câteva decenii, dovadă peremptorie că pustiul din jur poate fi însuflețit, în vremuri netrebnice, de Poezie și Credință. (Adrian Alui Gheorghe)