„Diego îi vorbi despre tablourile sale, iar Frida își dădu seama că era un geniu veritabil. Îi admira generozitatea și felul în care se purta cu oamenii, fără nicio urmă de prejudecată, indiferent dacă aceștia erau țărani sărmani, care nu știau să scrie și să citească, sau bogătași celebri. El îi cunoștea și îi iubea pe toți. Frida era fascinată de pasiunea sa însuflețită pentru artă și de felul în care lupta pentru dreptate și libertate pentru toți mexicanii. Era impresionată de cunoștințele sale din domeniul istoriei artei și de cât știa despre gânditorii politici din avangarda Revoluției. Mergea alături de el și râdea de se prăpădea la auzul poveștilor sale nebunești, pe care le zugrăvea cu gesturi mărețe. Îi plăcea când recita poezii sau cânta pe câte o scenă. Alături de Diego nu se plictisea nicio clipă, lângă el i se deschisese o lume cu totul nouă, pe care o sorbea cu nesaț. Diego îi deschisese larg ușile spre viața lui, iar acest lucru o umplea de mândrie. O încuraja să picteze și îi dădea sfaturi atunci când îi arăta lucrările ei. O făcea fericită.“