Este 21 septembrie 1868 dimineața, iar notarul Giuseppe Quattrocchi se pregătește să dea citire ultimelor dorințe ale lui Vincenzo Florio, negustor. [...] Ignazio ascultă cu o mină impasibilă. [...] Desigur, știa dintotdeauna că rețeaua de afaceri a familiei era foarte extinsă, însă pare că abia acum realizează cu adevărat cât de complexă și de bine articulată este. Până cu puține zile în urmă, el se ocupa doar de câteva dintre aceste afaceri, în special de casa de vinuri de la Marsala. [...] Acum, în schimb, iată-l aici, cu un munte de hârtii înălțându-se drept în fața sa – bani, contracte și angajamente de afaceri. Iar lui îi este dat să-l urce, acest munte, să ajungă în vârf, însă tot nu va fi de ajuns: va trebui să-l îmblânzească, să-l supună propriei voințe. Familia Florio trebuie întotdeauna să țintească mai departe, mai sus. Asemenea bunicului Paolo și unchiului Ignazio, care au lăsat Bagnara în urmă și au debarcat la Palermo. Asemenea tatălui său, care a ridicat de la zero ferma viticolă de la Marsala, care a preluat cherhanalele de ton de la Favignana și care s-a încăpățânat – împotriva prezicerilor tuturor – să pună pe picioare turnătoria Oretea, care, iată, acum dă de lucru câtorva zeci de oameni, hrănindu-le familiile. Iar acum – toată lumea știa dintotdeauna acest lucru – era rândul lui să continue pe acest drum. El este singurul moștenitor de parte bărbătească al Casei – cel menit să ducă mai departe bunul renume al familiei, consolidându-i puterea și bogăția.