Parerea editorului: Poate ca inocenta e varsta la care ar fi trebuit sa ramanem pentru a da un dram de decenta speciei umane. Cartea aceasta, frumoasa ca un basm adevarat, este povestea unei lumi de copii in care „caderea“ n-a avut inca loc. Citind-o, ne leganam cu gandul ca am fi putut fi altfel. E o bunatate in aceste pagini, care trezeste in noi nostalgia unei lumi pierdute.

Parerea redactorului: Un oras plin de istorie, o strada plina de evenimente, o casa cu personalitate, o fetita care afla ca totul poate sa devina spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenta.

Parerea autoarei: Un roman despre cum se poate inota in timp si in timpuri fara sa te ineci. Ar fi bine sa fie citit fara grija varstei proprii. Şi fara orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Parerea lui Vlad: Inocenta e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Parerea neoficiala a PR-ului: Se citeste cu incordare. As fi vrut sa nu se mai termine.

Parerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin in viata.

Parerea bizara a anticarului, personaj secundar: Castiga cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Doua viziuni asupra lumii: cea a unei fetite care vede lucrurile intr-un fel extrem de personal si cea a femeii care descopera secretele inecate in trecut. Naivitatea comica a primei voci invinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fosta si viitoare Sfantul Ioan) din Brasov devine un surprinzator personaj cu memorie si constiinta. Inocentii e al treilea roman publicat de Ioana Parvulescu, dupa Viata incepe vineri (2009) si Viitorul incepe luni (2012). Viata incepe vineri a obtinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatura; romanul este tradus in peste zece limbi europene.

Fragment din carte:

"De aici Dina n-a mai putut continue povestirea, pentru ca am inceput sa dezbatem detaliile evadarii si sa le punem la indoiala. Pana la urma am stabilit de comun acord ca totul e cat se poate de adevarat, ca tot ce-a facut Edmond Dantes e posibil si ca, daca ne-am antrena putin, am putea chiar si noi sa evadam in felul ala. In privinta inotului timp de o ora nu parea nimic deosebit, ni se intampla si noua, la marea noastra, sa inotam atata, mai ales daca ne odihneam din cand in cand, facand pluta pe spate. Iar Marea Mediterana e mai sarata asta stiam de la Tanti — si te tine mai usor la suprafata. Pai pentru un marinar e floare la ureche!?

Am prins asadar gustul evadarii, aveam insa o singura problema: nu ne tinea nimeni inchisi! Plecam cand trebuia doar sa le spunem parintilor, bunicilor sau straunchilor unde mergem si cand venim. Casa insa era gata sa ne ajute la exercitiile de evadare, era foarte disponibila, de cate ori ii ceream ajutorul. Urcam pe acoperis si mergeam pe el incercand sa nu spargem nici o tigla, apoi ne opream si priveam de acolo inspre acoperisurile din partea care dadea pe strada din spatele casei, rebotezata Armata Rosie. Frate-meu tot iesea pe geamul de la baie, catre terasa, spunand ca evadeaza, apoi intra la loc, tot pe geam, spunand ca se intoarce in celula, iar varul meu isi gasise o bucata de tabla din care voia sa-si faca un cutit pe care sa-l poarte permanent la el, pentru cazul ca ar fi legat intr-un sac. Dina i-a spus c-ar fi mai bine sa-i ceara lui Tanti si lui Nenea Ionel cutitul lor de Toledo, care se scotea doar la ocazii, adica era rezervat pentru taiatul carnii si al cubuletelor de ceapa. Acest cutit cu maner negru era facut dintr-o fosta sabie de Toledo. Nu stiu de unde provenea, a cui fusese si ce cauta in familia noastra. Insa, cum de la venirea comunistilor nu era bine sa fii gasit cu sabii prin preajma, chiar ea, sabia care taia, s-a pomenit taiata in mai multe cutite, dintre care unul singur mai ramasese in casa. In ce-o priveste pe Dina, nu gasise nici un plan de evadare personala, in schimb citea volumul al doilea din Contele de Monte Cristo si incepuse sa vorbeasca numai despre razbunari, iar eu evadam vitejeste din viata. In carti, dar numai in cele scrise cu litere mari.

Intr-o zi am surprins la noi, „in pod", o discutie cu glas scazut, intre cei patru parinti: ai nostri si ai verilor nostri. Tata isi trecea mana prin parul ondulat, dat pe spate dupa moda interbelica, iar matusa-mea isi tot pipaia incheietura mainii, de parca ar fi vrut sa-si ia pulsul. Ma chinuiam sa umplu niste desene dintr-o carte de colorat sa depasesc contururile si fara sa ma murdaresc pe degete cu pixuri-carioca, abia inventate de un japonez, din cate ni se spusese, iar cei mari ma socoteau, probabil, pentru discutia lor, la fel de primejdioasa ca o pisica. M-a zbit cuvantul evadare. Nu mai stiu care dintre ei le propunea celorlalti sa fuga, sa evadeze. "