Îl admir pe Octavian Hoandră pentru că s-a întors la scris, la un scris nonficţional despre izolare, singurătate şi prietenie, după ani lungi de navetă Cluj-Bucureşti, pentru a realiza emisiuni de televiziune. Întoarcerea la scris s-a petrecut exact într-o perioadă tulbure, ciudată, când am stat izolaţi în case şi peste noi au curs stări de urgenţă şi de alertă. Nu-i simplu să fii lucid timp de două luni, să încerci să nu fii copleşit de panică, de groază sau de resemnare. (Ovidiu Șimonca) (…) am crezut că prietenul meu Tavi este un sceptic. Dar îmi dau seama că m-am înșelat. Uneori mi s-a părut că scepticismul din poezia și eseurile sale nu este o formă de depresie artistică sau rezultatul unei experiențe de letargie sufletească, ci este mai ales o modalitate de a căuta echilibrul între trecut și prezent, între suflet și minte, că face mereu un fel de radiografie, în sens blagian, a unei memorii culturale care crede el că se reflectă în matricea individuală, cel puțin în personalitatea marilor spirite. (Vasile Sebastian Dâncu) Cât de sensibile și vii pot fi asemenea observații unde generalul și particularul se confundă, se înmănunchează și totodată conservă seducția distanței!… Tavi scria, la rândul său, un mic tratat fragmentar Despre România, de care, astfel, mă regăseam apropiat, informat și, implicit, mai puțin străin. Aceste scrisori mi-au permis să rămân în intimitatea țării pe care o frecventam asiduu în ultimii ani și de care, grație lor, nu mă îndepărtam! (George Banu) Octavian Hoandră nu a dat online-ului numai un jurnal de suflet, când mai vesel, când mai trist, ci un document cu valoare jurnalistică, literară și, foarte important, istorică. Citindu-l, în această carte cât o viață, ieșită de sub fizicul tipar de altădată, o să înțelegeți exact ce vreau să spun. (Bogdan Comaroni) Ne trăim viața plini de speranță, fără să ne gândim la ce ne spune Aristotel, adică să nu ne dorim doar plăcere, ci mai ales absența suferinței… Deodată, cutremurul pande­miei ne face să constatăm că așa-zisa fericire și plăcerea nu sunt decât himere, iar realitatea „căzută” dintr-o dată peste noi nu este altceva decât frică, durere și moarte. Ce ne rămâne de făcut? Să ne ascundem în case, să ne ferim unii de ceilalți, să ne urâțim viețile. Noroc că suntem o generație care și-a trăit viața. Ne-am trăit copilăria și tinerețea, așa că avem ce să ne amintim. Ne reluăm și ne frunzărim amintirile, recitim, descoperind și subliniind alte și alte pasaje din cărțile care ne-au făcut ceea ce suntem azi. Literatura își capătă locul ei datorită sensului pe care îl dă vieții noastre. Iar între timp viețuim și scriem gândind. Atâta cât ne este îngăduit. (Octavian Hoandră)