În 1943, cu sprijinul protectorului său Pierre Laval, șeful guvernului colaboraționist de la Vichy, Paul Morand preia conducerea misiunii diplomatice franceze la București. Legat de acest oraș prin originea română a soției sale, dar și prin volumul pe care i-l consacrase înainte de război, rafinatul și cinicul Morand se vede tot mai izolat. Dominația Germaniei naziste în Europa se erodează, îndatoririle profesionale îl pun deseori în situații ingrate, iar refugiul în literatură și artă aproape că nu-l mai consolează. Colaboraționist convins, fascist și antisemit, Morand se teme de ceea ce-i rezervă viitorul și își clădește edificii complexe de iluzii. Va lăsa urme puține și neconvingătoare la București, folosindu-și apoi toată influența pentru a fugi din calea Armatei Roșii: obține postul de ambasador în Elveția și astfel se asigură că va putea schimba ușor, după prăbușirea regimului de la Vichy, statutul de diplomat cu cel de azilant.

„Paul Morand (1888-1976) a pus Bucureștiul interbelic «pe harta destinațiilor turistice». Astăzi, prin acest Jurnal, el iese pe ușa din spate, compromis de un puternic antisemitism impregnat cu fascism și complicitate pentru Franța lui Pétain. Destinul său civic și cultural îl apropie de confratele său român Vintilă Horia. Antisemiți, fasciști și antidemocrați cu sclipiri literare, memoria lor spirituală este șubredă și puternic controversată.” (Alexandru Florian)

„Paul Morand a dus viața unui privilegiat al sorții care, aparent, a știut să se strecoare printre capcanele istoriei. Două aspecte cruciale – refuzul de a i se alătura lui de Gaulle la Londra în 1940 și fidelitatea până la capăt față de Vichy – demonstrează contrariul.” (Radu Ioanid)

„Jurnalul lui Morand nu este încărcat de sentimente. Tonul este brutal, sinceritatea deplină, exceptând puținele momente în care scriitorul este cuprins de îndoială cu privire la motivațiile acțiunii sale politice...” (Stéphane Guégan)

„Paul Morand își imagina că, în timp, pasiunile suscitate de perioada Vichy se vor atenua. S-a înșelat crunt: atitudinea față de Pétain și cei care l-au urmat n-a încetat să se înăsprească. În acest volum, diaristul pare a voi cu orice preț să-și justifice reputația de antisemit și de personaj preocupat doar să-și apere cele mai nedemne interese materiale.” (Eric Roussel)