Clubul de lectură de vineri

Unele cărți nu schimbă trecutul. Dar îți pot arăta drumul înapoi spre oamenii pe care nu vrei să-i pierzi.

Vara se așază peste orașul Nohara, iar mica Librărie de Vineri se pregătește să-și redeschidă porțile. Au trecut patru luni de când Fumiya s-a alăturat echipei de librari care par să găsească, de fiecare dată, cartea de care ai nevoie înainte să știi că o cauți.

Când vacanța începe, orașul se pregătește pentru Festivalul Nopților Albe, iar o elevă pe nume Sayo ajunge la librărie cu o dorință neobișnuită: să readucă la viață Clubul de lectură de vineri, cel care a dat cândva numele locului. Pentru asta, are nevoie de ajutorul celor trei fondatori, Makino, Yasu și Sugawa, deveniți între timp librarii care păstrează vie magia de la Kinyōdō.

Numai că revenirea clubului deschide… o ușă spre trecut. În spatele poveștilor împărtășite, al recomandărilor de vară, al limonadei reci și al discuțiilor despre cărți, se află amintirea lui Jin, prietenul fără de care Clubul de lectură de vineri nu ar fi existat niciodată.

Încet, printre secrete vechi și întâlniri care par întâmplătoare, Fumiya înțelege că unele cărți nu sunt simple povești așezate pe raft. Unele apar exact când trebuie, ca să aducă oamenii la aceeași masa, să repare tăceri, să păstreze vie memoria celor plecați și să le dea celor rămași curajul de a merge mai departe.

Recenzii

🎐 „Pentru mine, această carte este un anotimp al vindecării. Sayo mi s-a părut una dintre cele mai frumoase prezențe din poveste. Vine cu visul ei despre o tinerețe ideală și cu dorința de a reînvia Clubul de lectură de vineri, dar fără să știe deschide o rană veche. Tocmai asta face această carte atât de bună. Kinyōdō nu mai este doar librăria care găsește cartea potrivită, ci locul care trebuie, la rândul lui, să-și amintească și să se vindece.” — Nakoto

🎐 „Spațiul subteran al librăriei, amenajat pe un peron abandonat, funcționează ca o metaforă elegantă a memoriei și a drumurilor netrăite. Personajele nu sunt construite pentru efect, ci pentru autenticitate. Povestea vorbește despre identitate, despre relații intergeneraționale și despre diferența dintre a comercializa cartea și a trăi prin ea. O lectură discretă, dar profundă, pentru cei care apreciază literatura japoneză contemporană.” — Tasia

🎐 „Kinyōdō, mica librărie din gara Nohara, devine aproape un personaj în sine. Îi simți rafturile, lumina, ceaiul, mirosul de pagini și liniștea aceea specială a locurilor care par să te aștepte de mult. Este o carte caldă, japoneză până în cele mai mici detalii, dar cu emoții foarte universale: frica de pierdere, dorința de apartenență, nevoia de a fi văzut și puterea unei cărți de a spune lucruri pe care oamenii nu le pot rosti.” — Maruki

Marea m-ar picta în albastru

Cât timp marea rămâne albastră, există o parte din noi care încă mai poate spera.

Jihad Dabbagh are șaptesprezece ani și simte viața prin culori. Dar, după moartea neașteptată a mamei sale, toate nuanțele se sting. Copleșită de pierdere și neînțeleasă de tatăl ei, este trimisă la Academia Braxton, unde numele ei și hijabul o transformă într-o țintă, iar cei din jur o judecă înainte să o cunoască.

Refugiul ei devine un vechi caiet de schițe, făcut din lemnul unui copac din orașul natal al mamei sale, în Siria, o țară pe care Jihad o cunoaște doar din poveștile acesteia. Nu a mai pus mâna pe pensulă de peste un an, dar ajunge să dea formă culorilor durerii, suferinței și doliului ei, pictând povestea drumului mamei sale prin Siria.

Iar când arta ei apare, ca prin magie, pe zidurile New Yorkului, durerea pe care o ținea ascunsă zguduie un oraș întreg.

Citește această carte dacă:

-         Ai simțit cu tot sufletul emoția din bestsellerul Cât timp înfloresc lămâii și îți dorești o poveste mai intimă, mai caldă, mai aproape de doliu și identitate.

-         Cauți un roman care nu vorbește doar despre pierdere, ci despre felul în care iubirea se regăsește în limbă, mâncare, tradiție, povești și culori.

-         Îți dorești o carte cinematografica, cu imagini atât de vii, încât simți marea, rodiile, lemnul sirian și vopseaua de pe ziduri.

-         Îți plac romanele cu accente de realism magic, care pornesc dintr-o durere foarte reală și o transformă într-o poveste plină de simboluri, culori și frumusețe stranie.

Siria din spatele poveștii

Siria pe care Jihad o poartă în sânge nu este doar țara mamei ei, a Mediteranei, a rodiilor, a limbii arabe și a poveștilor spuse acasă. Este și o țară rănită de un conflict început în 2011, după protestele Primăverii Arabe, când milioane de oameni au fost smulși din casele lor, iar dorul de acasă a devenit, pentru multe familii, o rană dusă mai departe din generație în generație.

Această istorie nu apare ca o lecție, ci ca o absență care doare. O simți în felul în care Jihad moștenește o țară pe care o cunoaște mai mult prin povești, prin mâncare, prin rugăciuni, prin limba arabă și prin amintirile mamei sale.

Este o poveste despre ce rămâne după ce o familie pleacă: vinovăția de a fi în siguranță când alții nu sunt, sentimentul de a fi străin într-un loc care ar trebui să fie acasă și nevoia de a păstra vie o mamă, o mare și o țară întreagă prin artă.

RECENZII

„Am avut senzația că citesc o carte scufundată în albastru. Totul curge, totul doare, totul are o frumusețe stranie. O lectură memorabilă.” — Ala

„Dacă Cât timp înfloresc lămâii m-a făcut să sufăr pentru personaje, acest roman m-a făcut să stau în liniște cu propria mea tristețe. Zoulfa Katouh scrie cu o tandrețe devastatoare.” — Claire

„Am ales cartea pentru copertă. Am rămas pentru fraza care m-a făcut să închid cartea și să privesc în gol.” — Azanta

„Marea, rodiile, meduzele, culorile, toate par să aibă suflet în acest roman. E o poveste care nu te te acoperă încet, ca o apă adâncă.” — Yusra