Recurs la iubire este un fascinant roman de dragoste, un compendiu al povestilor mai mult sau mai putin fericite care insotesc parcursul plin de tragism si emotie al individuatiei feminine, ce se desfasoara la cumpana dintre idealismul volatil al adolescentei si pragmatismul rece al maturitatii care ne face prizonierii propriilor alegeri. Dar cartea Danielei Bordei, mai inainte de a fi un roman al dragostei impartasite, este un roman al dragostei de sine, al incercarilor disperate ale protagonistei de a sparge caracterul rutinier si banal catre care ne poarta pe fiecare inertia existentiala, cu scopul de a cauta desavarsirea unei personalitati speciale, altfel decat cea valorizata in cadrul tiparelor traditionale. Din acest punct de vedere, „Recurs la iubire” este si o oda adusa principiului carpe diem, insa nu una care vine neaparat sa glorifice acest modus vivendi, ci una care mai degraba reuseste sa evidentieze faptul ca incercand mereu sa traim clipa pentru a deveni personalitati complexe riscam sa esuam pe carari nebanuite si inselatoare, care ne pot indeparta de jonctiunea cu fericirea si implinirea de sine. In acest sens, a fi special si complex nu se incadreaza intotdeauna intr-un registru pozitiv, ducandu-ne mai aproape de varfurile desavarsirii personalitatii si de intalnirea cu fericirea, ci poate fi chiar sinonim cu starea de confuzie si disperare, de scufundare in abisul unei existente in care experientele neterminate si neconsumate ajung sa se intrepatrunda si sa se suprapuna unele cu celelalte, aruncandu-ne intr-un haos perpetuu, emotional, sentimental si rational deopotriva. 

Astfel, daca prima parte a romanului vine sa zugraveasca o pasionala poveste de dragoste intre doi adolescenti frumosi si puri, care par a fi avut norocul de a fi adusi laolalta de catre misterioasele legi ale universului, deschizandu-li-se calea catre fericire, restul romanului face loc, treptat, erotismului si dorintei carnale. Acestea din urma vin sa inlocuiasca dragostea pasionala, totala, care aduce la un loc nu numai trupurile, ci si sufletele, si o reduc doar la trairile intense ale experientelor amoroase si la extazul de moment, care in viata eroinei ajung sa surclaseze iubirea adevarata, care presupune acel tip de daruire si sacrificiu de sine care aduce implinirea intregului traind unul prin celalalt, caci acolo unde poate fi vorba de mai mult decat doua jumatati nu ne mai aflam in situatia unui intreg, respectiv a unui cuplu sortit sa atinga totalitatea si desavarsirea protagonistilor unul prin celalalt. Tot asa, si protagonista romanului, incercand sa scape de emotia negativa a clipelor de singuratate traite in copilarie, intr-un mod fatal cauta si face acele alegeri care invariabil o duc catre accentuarea starii de singuratate, confirmand zicala potrivit careia „de ceea ce iti e frica, de aia nu scapi”.