Traumele si credintele limitative ale stramosilor isi gasesc ecoul in viata noastra de zi cu zi, modelandu-ne destinul ca o forta invizibila.

Atunci cand incepem sa cercetam cauza blocajelor, a anxietatilor, a relatiilor nefericite si a esecurilor noastre repetitive, adesea descoperim ca evenimentele din propria viata nu reusesc sa ne ofere o explicatie adecvata. In aceste momente, merita sa privim dintr-o perspectiva mai larga si sa descoperim evenimentele din viata parintilor nostri, a bunicilor sau chiar a generatiilor mai indepartate.

De cele mai multe ori, vom constata cu surprindere - dupa cum confirma rezultatele cercetarilor moderne - ca traumele si temerile nerezolvate ale stramosilor nostri nu dispar odata cu moartea lor, ci traiesc in noi. Persecutiile din razboaiele trecutului se reflecta in viata noastra sub forma depresiei, traumele deportarilor fortate se manifesta ca o permanenta neincredere, pierderea legaturilor afective ale strabunicii ramase orfane se regaseste in esecurile relatiilor noastre, iar povestea tainuita a bunicului sinucigas se reflecta in tulburarile noastre de panica. Pentru mine, este clar acum ca destinul fiecarui individ nu poate fi inteles fara o perspectiva transgenerationala. Daca dorim sa scapam de simptomele chinuitoare sau sa schimbam modelele noastre comportamentale si emotionale deranjante, trebuie sa aducem la lumina trecutul familiei noastre.

In aceasta carte, imi propun sa ghidez cititorul printr-o calatorie de autocunoastere transgenerationala, astfel incat sa poata recunoaste si remedia relatiile emotionale negative si modelele de comportament mostenite din trecut. Avem de depasit multe bariere si temeri chiar si in cele mai simple situatii - ne este teama ca, daca ne aratam cu adevarat, ne expunem criticii, judecatii sau respingerii altora. - Noemi Orvos-Toth

Cei mai multi oameni nu indraznesc sa traiasca viata pe care, in adancul inimii, ar dori sa o traiasca. Spunem ca nu avem posibilitatea, dar adesea, de fapt, nu avem curajul sa o obtinem, sa o cream. Pentru asta, pe de o parte, ar trebui sa credem ca suntem capabili, iar pe de alta parte, trebuie sa ne ascultam propria voce interioara, nu parerea altora. Ne straduim toata viata sa ii satisfacem pe ceilalti, sa nu gandeasca rau despre noi, sa nu ne critice, sa nu ne raneasca, dar in tot acest timp ne tradam pe noi insine. De ce nu ne punem uneori intrebarea: Si ce daca? Ce se intampla daca ceva nu ne reuseste, daca cineva nu ne accepta? Merita sa renuntam sa traim autentic doar pentru a nu fi raniti, pentru a nu fi respinsi, pentru a nu decadea in ochii altora (ceea ce, cu siguranta, este inevitabil oricum)?