La Ion Marin Sadoveanu, pentru intaia oara, romanul nu se intoarce in satira impotriva parvenitismului si in elegie pentru reprezentantii crepusculari ai marii proprietati rurale. D-sa contureaza fizionomiile, pune oamenii sa faptuiasca, ii lasa apoi sa actioneze potrivit logicii interioare individuale si nu intervine in nici un fel ca sa-si tradeze preferinta pentru vreunul sau altul.

N-am citit poate de la Ion de Liviu Rebreanu un roman romanesc asa de obiectiv ca Sfarsit de veac in Bucuresti.

Sfarsit de veac are un ritm bine marcat de scene in care conflictul e psihologic. Sunt scene de lupta, de duplicitate si de strategie, conduse cu mana sigura, in care personajele isi confrunta interesele, dar si firea ascunsa. Maestrul de ceremonii este, fireste, Urmatecu, plin de vitalitate, neobosit, viclean, calculat, altruist si crud totodata, pe care doar lucrurile neclare, ciudateniile, capriciile femeilor, nebunia si moartea il tulbura, scotandu-l din apele in care se scalda de obicei. Chefurile uriase pe care le trage dupa inmormantari vin din nevoia de a se reechilibra psihic. Daca boierul Barbu e un Tuzluc, iar Jurubita, o Kera Duduca, Urmatecu e un Dinu Paturica infinit mai complicat si mai subtil, realizat la alte dimensiuni fizice si morale. Nu exista, cum exista de obicei in romanul de acest tip, personaje pozitive ori negative. Nici aplecarea spre caricatura de la romancierii postbelici. Am putea spune chiar ca pana si cei mai netrebnici sunt priviti cu anume compasiune. Un element important este acela biografic, care atenueaza eventualul spirit critic.

Capodoperele nu ne cer neaparat sa le iubim, dar ne cer cu siguranta sa le citim. Seria 100 de ani de Cartea Romaneasca. Lectura placuta, dragi cititori! - Nicolae Manolescu