„Fericirea înseamnă să îți dai dintr-odată seama, într-un mod care s-ar putea numi supranatural, că lumea e acolo și că tu ești în lume, că exiști, că exist. În prezent, totul părea să dovedească inexistența lucrurilor și propria mea inexistență. Mi-era frică să nu dispar. Ascultând și uitându-mă atent prin cameră sau pe fereastră, mi se părea că mici seisme imperceptibile, dar destul de numeroase, dăduseră lumii o mare fragilitate.“

Comparat adesea cu Străinul de Albert Camus sau cu Greața de Jean-Paul Sartre, Singuraticul, publicat în 1973, este unicul roman scris de Eugène Ionesco. Volumul de față reprezintă nu o extensie a gândirii pesimiste sau nihiliste, ci o radiografie plină de compasiune a singurătății umane.

Un mic-burghez de vârstă mijlocie – un funcționar singuratic și plictisit –, al cărui nume nu-l cunoaștem, moștenește o sumă enormă de bani după moartea unchiului său din America. Își dă demisia de la locul de muncă, unde lucra de cincisprezece ani, și se mută într-un apartament mult mai mare, în care, printre altele, își petrece timpul gândindu-se la moarte.

Are o scurtă aventură cu chelnerița de la restaurantul unde mănâncă regulat, dar nici asta nu-i domolește anxietatea. Când izbucnesc violențe în apropierea casei lui, se alătură revoluționarilor din stradă și vede această demonstrație ca pe o ilustrare a propriei catastrofe interioare, căci norocul neașteptat nu a dus decât la singurătate, disperare și nebunie.

„Ionesco analizează cu mare pricepere o temă care apare în multe dintre piesele sale – frica de moarte. Aici, frica nu reprezintă o preocupare intelectuală la modă, ci mai degrabă o durere viscerală permanentă.“

The New York Times

„S-ar putea ca peste câțiva ani să ne dăm seama că Singuraticul este una dintre operele esențiale ale timpului nostru, care sondează și detaliază boala secolului.“

Le Point