Cu aceeasi verva, economie si exactitate lexicala (frazele au o precizie si o cadenta de bisturiu narativ), Florin Iaru ofera o mica panorama de fictiuni ingenioase, exersate in mai multe registre, de la realismul comic si anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parca din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar intotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, "crude si insolite", scandaloase si morbide, povestirile lui Florin Iaru, desi, prin forta restrinsa a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sint atipice si vin in contra unui orizont de asteptare nu doar fictional, dar si moral. - Marius Chivu
    Fragment din volumul "Sinii verzi" de Florin Iaru:

    „Voda inainteaza maiestuos in fata tronului, pentru ca urmeaza tirada sublimului Apus de soare. Nici nu apuca domnitorul sa deschida gura ca, brusc, fata i se strimba si, cu oarece fereala, isi strecoara o mina in buzunar. Pipaie, probabil, vreo pecete. Rostogoleste niste ochi rotunzi ca galbenusul. Incepe monologul. Maestrul recita cu patos. Dar nu apuca sa ajunga la „Moldova nu-i a mea", ca se intrerupe si iese furtunos din scena. Curtenii mormaie descumpaniti. Publicul se framinta. Asa o fi viziunea regizorala. Tunetele se revarsa in absenta stapinului. In fine, actorii improvizeaza si scot scena la liman. Pauza intre acte. Directorul se repede turbat la maestru si-l insfaca de barba. Dar domnitorul nu pare dispus la pertractari. Ii face un semn scirbit, impingindu-l cit colo. Vorbeste la telefon, e dus, transportat.
    — Da, iubi, nu, iubi, vai, iubi... Acum momeste-o. Lasa-ma, bre, nu vezi ca e de viata si de moarte? Sigur ca-ti raspund, ciresica mea. Sau cu laptic, n-avem laptic? Incearca cu conserva de peste.
    Directorul trage aer adinc in piept. Cind e vorba de nevasta, maestrul e cirpa de sters pe jos, ca vuieste teatrul, „iubi" e tinara si arzoaica. Orice incercare – sa ce? – sa orice! – e o condamnare la moarte lenta si dureroasa. Inutil sa i te impotrivesti. Iar maestrul e maestru, deci are voie.
    — Te potolesti, da? Hai, mai e juma' de ora si mergem acasa! insista directorul.
    — Pisica, ofteaza maestrul care, in clipa cind inchide telefonul, redevine marele actor. Pisica s-a catarat pe lampa si nevasta-mea nu o poate da jos, saracuta!
    Incepe si actul final. Lucrurile par a se fi linistit, voievodul se apropie de moarte stind in pat, inconjurat de supravietuitorii decapitarilor grabnice. In tacerea pioasa si intensa care s-a lasat, se aude clar, limpede si indubitabila, vibratia unui telefon dat pe mute. Spectatorii se privesc intre ei cu repros. Doar muribundul se vira adinc in asternut si sopocale, pe un ton ascendent. E liniste, una de gheata, asa ca susotelile lui se aud perfect. „Iubi, sint in spectacol. Nu se poate sa ma... Ai mila. Da, stiu, e pisica noastra, iubi, a ta, a ta, dar ai putintica rabdare..."
    — Asta-i din alta piesa! striga un spectator si sala se zguduie de ris.
    Maestrul scoate capul de sub plapuma. E rosu la fata, desi e zugravit cu mult alb-vinetiu. E la capatul rabdarii. Se adreseaza multimii:
    — Bai, lasati mistoul. E pisica nevesti-mii, incotopenita intre combina frigorifica si perete. Pe Dumnezeul meu, ce fac? Dati-mi un raspuns, ca altfel nu ma misc de aici.”