Petre a fost trimis mai aproape de front, la Odesa, și a rămas să ne trimită vorbă despre cei de acasă, când avea să afle. Eu și Liza am rămas la Focșani, așteptând. Se făcuseră caisele și, ca și cum am fi fost acasă, făceam dulcețuri. Nu știam unde ne va prinde iarna și nici unde ne va prinde luna viitoare, dar făcutul dulceții, spălatul fructelor și învârtitul copturii pe foc mă linișteau. Începuseră bombardamentele. Borcanele clănțăneau pe masă. Când începeau borcanele să tremure, lăsam totul și fugeam în pivniță. Între două bombe, ieșeam afară și mai învârteam la dulceață.

Bunica se întindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu mă așezam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, înregistrând totul cu vocea ei și fără să-i schimb în vreun fel stilul. O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu și-a trăit viața degeaba, că interesează pe cineva, că viețile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viața ei când va muri, să aibă mai pu?ine regrete, gândindu-se că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea.

Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.