Liviu Mihail Giurgiu nu este primul și nici ultimul autor de memorii, dar cartea lui este scrisă cu o sinceritate debordantă. A reușit să scrie fără să literaturizeze nimic, dar fără să știrbească interesul celor ce vor să‑i afle „inelele” vieții lui. Cu ficționalitatea zero a rămas loial lui însuși, dar și cititorilor săi. Cartea lui îmi amintește de Istoria vieții mele scrisă de Teodor Vârnav în 1845, care este primul roman autobiografic din literatura noastră, pentru că faptele și trăirile nu sunt înfrumusețate, sunt prezentate așa cum au fost ele, fără „vicleniile” scriitoricești. Dar nostalgia străbate și crusta nonliteraturizării și unda autoscopiei. Aducerile aminte ale lui Liviu Mihail Giurgiu sunt adesea atât de nostalgice, încât emoționează și creează empatie. (Silviu Guga) Dragii mei cititori, îmi permit să vă amintesc existenţa unei vorbe în viaţa asta: trebuie să plantezi un pom, să faci un copil şi să construieşti o casă. Se spune că acestea sunt reperele unei vieţi de om trăite cu înţeles şi coordonatele după care suntem evaluaţi la sfârşitul vieţii. Ei bine, eu am plantat un pom, am făcut cu ajutorul Micăi doi copii şi familia, prin bunicul Alexandru, a construit nu o casă oarecare, ci Casa Domnului, biserica din Luncoiu de Jos. (Liviu Mihail Giurgiu)