Un sublimat de epos al nostalgiei, transformat în manifest pentru inocență, stă la baza tuturor bornelor Mariei Postu. Spre deosebire de (multe) alte poete care se întorc în copilărie, Maria nu‑și reface punctajul biografic al acesteia, evocînd episoade și personaje, ci extrage doar parfumul ei nostalgic. În sine privit, manifestul copilăriei eterne din sufletul oricărui poet nu e nou (ba dimpotrivă), dar Maria pune nostalgia pe portativ de incantație. Tripticul în care e împărțit volumul are, totuși, o dialectică de biografie scufundată, căci îndată ce teritoriul paradisiac e părăsit poeta e asaltată de „haite de coșmaruri”, dar pe un fir de idilă chibzuită care nu pare chiar atît de agresată. Sintaxa maturității, spre deosebire de a copilăriei, se complace însă în traume și pune prea multe funeste peste secvențele decupate. Deși pînă și visurile „miros a moarte”, lucrurile nu arată chiar atît de grav, supuse cum sînt unei rememorări cît de cît detașate. (Al. Cistelecan) Şi totuşi, printre atâtea metamorfoze şi schimbări de planuri şi de câmpuri magnetice, e ceva ce mă îngrijorează cel mai mult: ele, cuvintele de care mă sprijin de când am început să privesc lumea şi ele m-au ajutat s-o privesc şi s-o colorez în nuanțe ce mi-ar fi rămas pe veci interzise, au început să-şi piardă noblețea genetică şi utilitatea. Mă uit în jurul meu, mă privesc în oglindă, deschid cărți şi închid cărți, privesc tablouri şi înlătur straturi de vopsea în căutarea unor mesaje ascunse, formule care să mă ajute să descopăr strania poveste a destrămării sensurilor cuvintelor. (Maria Postu)