Autobiografismul ca energie poetică nu s-a stins odată cu creațiile lirice ale promoției nouăzeci, iar asta dovedește că poezia este mereu dispusă la acumulări din domeniul prozei și dramaturgiei. E o mare poftă de poveste și confesiune, directă, nu obligatoriu sublimată – sau sublimată numai atâta cât cred autorii că le e de folos pentru a-și încropi propriile viziuni. În această carte, cele mai multe dintre poeziile „sub acoperire”, deghizate în straiele narativității, gravitează în jurul figurii tatălui, cel cât se poate de real, dar și cel de deasupra lumii, sau timpul însuși: „Seara când se întorcea de la fabrică/ tata își tăia bătăturile palmelor cu briciul/ le așeza tacticos pe un colț de ziar/ literele de plumb se imprimau pe carnea moartă/ [...] / apoi le scutura în soba de tuci/ [...] / ce vezi tată în întuneric/ arunca mucul țigării în curte/ – un mic meteorit aterizând în iarbă,/ am vrut să ochesc o stea// mi se părea că nu e tata ci meșterul timp/ își privea palmele batjocorite de brici/ bătăturile vor crește din nou/ și bătăturile inimii vor crește/ și bătăturile gândului la fel/ viața va fi acoperită de carne moartă/ până când meșterul timp/ își va târî mantia peste vatră/ dar știu că Tu îl vei demonta într-o zi/ îi vei unge fiecare bucată cu vaselină/ îl vei închide în cufărul uitării/ și oasele tatei vor lumina în pământ/ va crește carne nouă pe ele/ prin ochiul de geam va străluci sărbătoarea/ palmele lui moi îmi vor mângâia fața din nou.” În esența ei, poezia lui Ioan Barb din prezentul volum este una religioasă, îmbrăcată în haine profane. Toate celelalte obsesii și viziuni gravitează în jurul acestei „cetăți de scăpare”, ale cărei ziduri erup din inimă, nu fără „amarul tristeții din pricina căruia ai închis cerurile”. Când deschideți această carte, nu intrați ca pe stadion: poezia se roagă. (Ioan Es. Pop)