Cat de frumoasa este poezia! Cat de mult o iubim, cu toate ca o neglijam involuntar. Ea nu striga, ea nu ne atentioneaza si nu ne reproseaza niciodata nimic. O preferam, totusi, atunci cand traim o bucurie intensa sau atunci cand ne confruntam cu o durere profunda. In bucurie, poezia ne inalta, in mijlocul problemelor agitate, ea ne linisteste. O chemam atunci cand vrem sa dam glas iubirii, o cautam atunci cand emotiile noastre sunt nedefinite si dorim sa le dam un nume, o folosim atunci cand incercam sa spunem ceva important si nu vrem sa se piarda printre alte cuvinte si lucruri.

Poezia nu ar fi atat de frumoasa daca nu ar fi si utila. „Cui ii foloseste?“ ne intrebam. Raspunsul ni-l ofera in primul rand insusi poetul. El stie cel mai bine la ce ii foloseste poezia. Raspunsul ni-l va da si cititorul (doar daca va avea rabdarea sa imbrace haina simpla a celui ce citeste). Poezia nu ar fi atat de frumoasa daca nu ar purta in sine amprenta sufletului poetului. In fiecare poezie se ascunde o calatorie a poetului, un zbor al sau, o inaltare sau o cadere, o plutire sau o confruntare. Fiecare poem e o noua tentativa de a invinge gravitatia insensibilitatii, artificialitatea cotidianului sau imaginea sterila a virtualului. Cristian Dume, prin poezia tineretii lui, ne invita sa ne descoperim fiecare aripile si sa exersam zborul interior, pentru a intelege ca astfel vom descoperi plutirea – starea prin care, fara eforturi, simtim ca suntem mai aproape de cer.