Deși divinitatea i-a hărăzit să călăuzească destinele acestei ţări doar 13 ani, Ferdinand a izbutit să înfăptuiască ceea ce niciun alt înaintaș al său, fie că vorbim de Carol I, Alexandru Ioan Cuza sau Mihai Viteazul, nu a reuşit. Strângerea laolaltă a celor 17 milioane de români din toate provinciile istorice într-o singură ţară și sub o singură oblăduire, cu o singură direcție și viziune spre viitor reprezintă pecetea vie şi nedezlipită a domniei sale.

Sacrificiile făcute de acest om par a fi supraomenești pentru zilele în care trăim. A renunţat în totalitate la tot ceea ce a ținut de propria-i ființă şi a pus pe primul loc o ţară care nici măcar nu era a lui prin naștere şi care, la un moment dat, l-a privit ca pe un străin. Poate că lucrurile cu adevărat mărețe, destinate a dăinui răsunător în eternitate, se pot întrupa doar în acest fel. Nu știm dacă aceasta este rețeta ideală, dar, totuși, pentru Ferdinand aceasta a fost singura cale sau poate calea corectă în propria-i accepţiune.

Îngenuncherea „neamțului” din ființa sa lăuntrică, excomunicarea din Biserica Apostolică făcută de Sfântul Părinte pentru că și-a creştinat urmaşii după ritul Sfintei Biserici de stirpe bizantină, intrarea în război împotriva ţării de origine, excluderea din dinastia Hohenzollern, etichetarea ca trădător de fratele său mai mare, sunt tot atâtea argumente ale preţului plătit de Ferdinand pentru ca Transilvania, Muntenia, Moldova, Banatul, Crișana și Bucovina să ajungă acel tot unitar al tuturor celor vorbitori de limba română.