Ediţia a IV‑a

Traducere de Tereza Culianu‑Petrescu

Cuvânt înainte al autorului

Postfaţă de H.‑R. Patapievici

„Cercetarea de față își propune să studieze miturile vehiculate de un grup specific de curente religioase: le-am numit «dualisme ale Occidentului» pentru că timp de mai bine de un mileniu au fost ținta unei preocupări constante din partea bisericilor creștine. Sistemele gnostice, Marcion, maniheismul, paulicianismul, bogomilismul și catharismul – aceasta este în mare succesiunea cronologică a curentelor respective, succesiune care pare să implice... o filiație directă sau indirectă. Dar problema raporturilor de dependență dintre «dualismele Occidentului» nu va fi examinată aici decât la nivelul structurilor mitologice.

Miturile gnostice, în virtutea unei reguli simple de generare, exploatează un număr foarte mare de posibilități logice prezente în secvențele lor, recombinându-le aproape întotdeauna într-o manieră nouă. S-ar spune că, odată pus în funcțiune, sistemul are tendința de a-și epuiza toate virtualitățile. Într-adevăr, maniheismul pleacă de la o ipoteză aflată doar marginal în gnosticismul care-l precedă, explorându-i până la capăt consecințele. Începând cu Marcion, dualismele Occidentului vor supune Biblia unei exegeze dualiste ce pare să utilizeze toate posibilitățile sistemului. Acesta însă continuă să funcționeze timp de secole în alte curente de gândire. În secolul al XVII-lea, drumurile Occidentului se încrucișează din nou cu cele ale dualismului. Prin ocolișuri bizare, gnoza ajunge la Goethe, apoi la Hegel. De aici înainte, sistemul însuși se pune din nou în funcțiune. Romanticii sunt în același timp creatori de mituri de aparență gnostică și exegeți oarecum marcioniți ai Bibliei. Iar dezbaterea asupra gnozei a fost relansată recent în științele politice și în filozofia științei, mai ales a biologiei.” (Ioan Petru Culianu)

„Potrivit cu abordarea lui Culianu, istoria religiilor nu trebuie să fie văzută ca o dezvoltare hegeliană, o transmitere istorică de idei, și nu există așadar evoluție sau condiționare a dezvoltării religioase de către factori sociali sau politici, ci numai o desfășurare continuă de posibilități ce se află în așteptare în componentele de bază ale anumitor sisteme.” (Moshe Idel)