Jules

Am asteptat-o in bucatarie pe Lena — am sunat-o pe mobil, i-am lasat mesaje vocale. M-am agitat disperata si in mintea mea ma certai ca nu m-am dus dupa ea, asa cum tu ai venit dupa mine. Tu si cu mine... ce diferit ne spunem povestile. Stiu, pentru ca ti-am citit cuvintele. „Cand aveam saptesprezece ani, am salvat-o pe sora-mea de la inec.” Erai o eroina fara context. N-ai scris despre cum am ajuns acolo, despre meciul de fotbal sau despre sange, ori despre Robbie.

Nici despre bulboana. „Cand aveam saptesprezece ani am salvat-o pe sora-mea de la inec”, spui tu, dar cat de selectiva ti-e memoria, Nel! Inca-ti mai simt mana pe ceafa, inca-mi mai amintesc cum ma luptam cu tine, agonia plamanilor goliti de aer, panica rece cand, chiar si in amorteala mea imbecila, deznadajduita, alcoolica mi-am dat seama ca o sa ma-nec. M-ai tinut sub apa, Nel.

Nu mult. Te-ai razgandit. Cu bratul strans in jurul gatului meu, m-ai tras spre mal, dar am stiut intotdeauna ca a existat o parte din tine care a vrut sa ma lase acolo.

Mi-ai spus sa nu vorbesc niciodata despre asta, m-ai pus sa promit, de dragul mamei, asa ca am ingropat-o. Presupun ca mereu am crezut ca intr-o zi nu prea indepartata, cand o sa fim batrane si tu o sa fii altfel, o sa-ti para rau, puteam sa dezgropam intamplarea. Sa vorbim despre ce s-a intamplat, despre ce-am facut eu si ce-ai facut tu, despre ce ai spus si cum am ajuns sa ne uram. Dar tu n-ai spus niciodata ca regreti. Si nu mi-ai explicat niciodata cum ai putut te porti cu mine, sora ta mai mica, asa cum te-ai purtat. Nu te-ai schimbat, doar te-ai dus sa mori, iar eu ma simt de parca mi-a fost smulsa inima din piept.

Imi doresc cu disperare sa te mai vad o data