Poezia este un joc de întrupări, de icoane ale totului în tot. Ale poetului în cuvinte, ale cuvintelor în tăcere și ale tăcerii în iluzia mutării munților din loc. Profilul clasic al poetului arzând în valuri de lumină. Când versul este răzvrătire din iubire, poetul are toate șansele să fie răsplătit pentru fidelitatea față de înțelepciunea mai presus de el și față de viața solidară cu întrebările lui. Dragostea, cum se spune, este un surghiun al inimii. Ea este, în poezia lui Dumitru Zdrenghea, o mireasmă de început ce nu există și o ispită de sfârșit cu gust de lumină. Ambele probe ale unui vis domesticit, din care nu lipsește nici vederea înlăuntru cu ochiul arghezian închis, nici credința că sublimul este bucuria de a ști că nu ne naștem și nu existăm înspre nimic. Sentimentul subtil regizat al disperării face din această poezie punct de întâlnire între un calvar de flăcări vii și o blândă teologie a minunilor ce nu se văd. Exaltare la gândul miezului de foc al lutului din noi. Aurel Sasu