Crevasa adâncă dintre extreme revelează o umanitate abisală, de o autenticitate și o tensiune care ne amintesc sunetul aproape uitat al marii poezii. Cu Federeii și All Death Jazz, Nicolae Avram și-a definit un spațiu inconfundabil pe harta poeziei contemporane, exprimând, prin galeria de portrete din lumea orfelinatelor, dramatismul condiției noastre de „ființe aruncate în lume”. Acel lirism al precarității ontologice, al handicapului și transgresării umanului era filtrat, acolo, printr-o multitudine de voci și biografii. Marea din spatele caselor de piatră cu acoperișul roșu coboară în nucleul elegiac al „federeilor”, constituind un concentrat de subiectivitate ce intensifică și purifică monstruosul conglomerat de pulsiuni abisale, nostalgii, culpe, eșecuri existențiale, aspirații. Poezia trăiește aici între irupția viziunii și haloul ei mistic, împăcând dicteul cu simbolul. Poetul („blestemat”) se mișcă în aceeași lume a vinovaților fără vină, a dezmoșteniților prin simplul fapt că s-au născut, într-un straniu peisaj de spectre – paradis bântuit sau infern hieratic, unde fuzionează demonicul și angelicul, iar cruzimea, atrocitatea, incestul, crima se autoflagelează dostoievskian prin rugăciune. Bolgiile prelungesc orizonturi marine și priveliști exotice, cu delfini, iguane, păsări, femei, fantasmând o puritate imposibilă, mesa neagră a stigmatizatului capătă accente de invocație psaltică. (O. NIMIGEAN) Poetul care se jupoaie de viu & își face din propria piele o tobă, la care își declamă apoi psalmii: e una dintre imaginile obsedante din cartea lui Nicolae Avram, atât de întunecată & de puternică. Nu știu dacă poetul ăsta care cântă jupuit de viu ilustrează forța poeziei, care rezistă și după ce umanul a fost distrus – sau, dimpotrivă, documentează vulnerabilitatea ei infinită. (Cel mai probabil, amândouă.) Dar știu că poemele lui Avram, de o atrocitate barocă & policoloră, care îi geminează pe Bret Easton Ellis & pe suprarealiști, pe Jean Genet & pe beatnici, pe Sfântul Ioan al Crucii & pe douămiiști, sunt cu adevărat pe măsura acelui jupuit de viu care mai găsește voința & forța să cânte. Adică pe măsura poeziei celei mai adevărate. (RADU VANCU) Mi-ar plăcea să-mi petrec iarna într-un cătun islandez citind poemele – despre o zonă meridională & demonizată – cuiva care, neiertător, se vede în oglindă fie Iuda, fie Hannibal Lecter. Fie adultul terfelind inocența & excomunicând-o din lumea asta a Maleficului triumfal. Bun venit în – orchestrat hipnotic & psalmic – noul coșmar al lui Nicolae Avram! (ȘTEFAN MANASIA)