Volum apărut în coeditare cu Casa de editură Max Blecher O poezie deșucheată în care cuvintele se ciocnesc ca două trenuri ce vin din direcții contrare pe aceeași linie, o gîndire paradoxală ce nu răsare decât arareori din modele naționale cunoscute, un mod brutal de intrare în dialog cu universul sau cu femeia iubită, o întoarcere pe dos a stărilor grave sau hazoase, o literatură cu mai multe intrări și ieșiri într-un spațiu cu puține cuvinte scrie Dumitru Păcuraru. Nu știu cine este acest autor care debutează în poezie cu un mod de enunțare asemănător cu o lovitură la plex. Tot ce devenise vetust în limbajul românesc este pus la forje, soldații de plumb ai cuvintelor se transformă în arătări. O nouă față a teribilismului literar, bine regizat, se face văzut în poezia lui Dumitru Păcuraru. Cuvintele se mariază prin liberă alegere. Ele sar peste norme, peste obișnuințe, căsătorindu-se adeseori fără aprobarea gramaticii. (Romul Munteanu, 1989)