Mi-e ciudă că învinuim mâncarea pentru faptul că ne îngrașă, uitând că nu e ea de vină dacă suntem atât de ușor de cucerit, dacă ne lăsăm seduși fără să avem exigențe minime legate de experiența senzorială pe care alimentele ne-o oferă. Mâncarea nu e atât de bună precum ne place nouă să spunem că este. Nu mâncarea este irezistibilă, noi nu mai avem alte surse de plăcere, de încântare a simțurilor, așa că ne lăsăm iar și iar seduși de ea.

Relația cu mâncarea spune foarte mult despre toate relațiile din viața noastră, fie ele sentimentale/personale/ intime sau familiale/afective. Există 2 tipologii:

·        fie suntem extrem de deschiși, pasionali, impulsivi sau chiar excesivi cu sursele de plăcere din viața noastră și atunci ne asumăm să iubim/mâncăm mult, cu toate bunele și relele care decurg din asta;

·        fie suntem într-o încercare permanentă de a ne demonstra valoarea, de a ne controla viața, silueta și mâncarea conformându-ne atunci unor reguli/ strategii stricte

(…) Asta mi se pare că a devenit relația noastră cu mâncarea: o dependență păguboasă care ajunge să ne „umfle” și să ne producă mai multă suferință decât plăcere/ bucurie.